Alina Gaina

CATRE OVIDIU
Ovidiu, sunt aproape de ţărmii liniştiţi Pe care-odinioară tu zeii izgoniţi Ai Romei îi aduseşi ş'unde
cenuşa-ţi este. Cu jale'n plâns slăvit-ai tu locurile aceste. Se mai aude lira-ţi sunând precum suna Şi-i
plin ţinutul încă de amintirea ta. Tu mi-ai săpat în minte cu vorba mişcătoare, A bardului pustie şi
cruntă'ntemniţarc, Sub bolta'nceţoşată, sub geruri şi zăpezi, Sub varace pe câmpuri puţină vreme-o
vezi. Răpit de-amarul strunei care ades mă scurmă, Cu inima, Ovidiu, eu ţi-am păşit pe urmă: Vedeam
corăbioara-ţi pe frământatul val, Cu ancora zvârlitălângă-un sălbatic mal; Pe tine-aici te-aşteaptă o
răsplătire sumbră, Colina-i fără vie, câmpia fără umbră; Pentruprăpăd războinic născuţi între nămeţi,
Cumpliţii sciţi, în pâlcuri, cu suliţi şi săgeţi, S'ascund pedupă Istru, pândind vreo nouă pradă; Sunt
gata peste sate ca trăsnetul să cadă. Ei nu cunosc oprelişti: pe valuri ei plutesc, Pe ghiaţa sunătoare
netemător păşesc. Tu însuţi, o Nazone (ce soartă nefirească!) Disproţuiiid de tânăr vâltoarea
ostăşească, Deprins cu roze fruntea să ţi-o împodobeşti Şiviaţa'n desfătare senină să-ţi trăieşti,
61
Acum îţi va Ii fruntea de coif împovărată,
Păstrândalături spada de lira'nspăimântată.
Nici fiică, nici soţie, prieteni devotaţi,
Nici muzele amice din anii îndepărtaţi
N'or să alinebardu'n exilul său amarnic;
Ţi-a fost de graţii versul încununat zadarnic,
Zadarnic tinereţea te ştie pe de rost
Nici gloria, nici jalea, nici anii care-au fost,
Pe-Octavian, nici cântul sa-l mişte nu-i în stare;
A bătrâneţii zile, s'or înneca'n uitare.
Italia deaur pe tine te-a născut,
Intre barbari eşti singur şi eşti necunoscut.
Ecoul ţării tale nu-l prinzi din nicio parte,
Nefericit cu totul, scrii celor de departe:
„Rcdaţi-mi iar oraşul cel sfânt şi strămoşesc,
Şi-a parcului meu umbră când arborii foşnesc!
Amici, lui August spune-ţi de rugăminte-mi, până
înlăturaţi cu lacrimi osânditoarea-i mână!
Dar dacă fără milă e mâniosul zeu
Şi'n veci,măreaţă Romă, nu te-oi mai vede eu,
Am cea din urmă rugă în soarta mea cumplită,
Goşciugu-mi să-l primească Italia iubită!"
Ce inimă de gliiaţă, ce crud dispreţ nestâns
Va cuteza să mustre tristeţea şi-al tău plâns?
Şi ce trufaş citi-va făr'de înduioşare
Cele din urmă cânturi ce tu le-ai scris, prin care
Zadarnicul tău geamăt trecu urmaşilor?
Eu slav, cu firea aspră, n'am plâns tânguitor,Dar1'înţe leg prea bine.'N voita-mi surghiunire
Nemulţumit de mine, de viaţă, de-omenire, Cu sufletul nostalgic, eu nu demult am fost Pe locurile care
ţi-erau trist adăpost. Aci'nviind prin tine a gândului visare Am îngânat, Ovidiu, eu jalnica-ţi cântare Şi
tristele-i imagini la mulţi eu le-am transmis Darochiu-mi nu crezut-a minciuna ăstui vis. Surghiunul
tău privirea mi-o atrăgea în taină,Deprinsă-a fost cu Nordul, cu'nzăpezita-i haină. Aici, mult timp
lumină-i, dar ziua greu ţi-o treci, Aici, puţin domneşte vârtejul iernii reci.
62
Deabia aduşii struguri pe scitice meleaguri, Sclipirea purpurie şi-o picura'n şiraguri. Pe şesurile ruse

Decembrie ningea, Zăpada argintie pe sloiuri se-aşternea; Acolo era iarnă; aici, primăvăratic, Un soare
cald dcasupră-mi aluneca molatic; Peşes mijea verdeaţa şi sub al zilei crug Pe slobodele câmpuri
ieşise'ntâiul plug; Sufla o adiere ce se răcea spre seară; O pojghiţă de ghiaţă se aşternea uşoară Ca un
cleştar, pe unda din iazul nemişcat. Mi-am amintit sfiala cu care-ai încercat In ziua ce-a'nsemnat-o
cântarea-ţi inspirată Când, în nedumerire pentru întâia dată, Pe'ncremenite unde păşeai:In faţa mea Pe
ghiaţa lunecoasă aevea îmipărea Că umbra ta pluteşte... şi jalnice suspine, De despărţire parcă,
pluteau până la mine.
Te mângâie, Ovidiu, tu lauri porţi, măreţ! Vai, eu pierdut în gloată, voi fi un cântăreţ Necunoscut de
tineri, când vremea s'o prelinge, Şi, jertfă'ntunecată, talentul meu s'o stinge, In viaţa cu o slavă apusă
prea curând!... Dar dacă despre mine vreun strănepot, aflând, Veni-va de departe, mânat...