Imaginario

Imaginarul, concepte, definiţii


Domeniul imaginarului nu este numai complicat de definit, ci şi neobişnuit de greu de circumscris din punct de vedere tematic şi metodologic. Prin însăşi natura sa, imaginarul constituie obiectul de interes al mai multor discipline, fie că este vorba de istoria religiilor, istoria artelor şi a literaturilor, de istoria ştiinţelor şi a ideologiilor, deistoria mentalităţilor sau de antropologia istorică. Cea dintâi concluzie fermă referitoare la imaginar este că statutul său este esenţialmente ambiguu; o ambiguitate determinată, în mare măsură, tocmai de universalitatea şi varietatea inserţiilor sale ca domeniu de analiză şi, nu mai puţin, ca subiect al curiozităţii ştiinţifice. Imaginarul s-a individualizat, în ultimii ani, în cadrul acestormultiple cercetări ca urmare atât a respectului din ce în ce mai pronunţat pentru pluralism, propriu epocii noastre, cât şi a sentimentului că adevărata explicaţie a experienţelor tragice ale veacului care stă tocmai să se încheie se găseşte la un nivel mult mai profund decât cel al cauzalităţii convenţionale. Pe de altă parte, curiozitatea tot mai vie din ultimii ani pentru fenomenele şi tipurile deexperienţă paranormale, onirice şi abisal-psihologice, asociată cu voga neobişnuită a insolitului şi fantasticului - sesizabilă mai cu seamă la nivelul produselor de larg consum vehiculate de mass-media - au alimentat un soi de contracultură populară pe care am putea-o fără greş numi a iraţionalului, cu atât mai sensibilă la rolul reprezentărilor, al viselor, miturilor şi utopiilor, cu cât aceiaşifactori, multă vreme neglijaţi, au început să intre şi în zona de interes a specialiştilor. Nu sânt puţini aceia care ar fi tentaţi să vorbească aici despre o veritabilă „întoarcere a refulatului": multă vreme marginalizate ca urmare a înclinaţiilor scientiste, raţionaliste şi materialiste ale civilizaţiei europene din ultimele două secole (marxismul fiind, în această privinţă, printre cele maielaborate formule), aceste fenomene par, într-adevăr a-şi lua astăzi o spectaculoasă revanşă. Acest context explică foarte bine diversitatea preocupărilor în acest domeniu foarte larg. Fie că s-au ocupat de imaginarul politic şi de expresiile mitologice care îl definesc (conspiraţia, salvatorul, vârsta de aur, unitatea etc.), de utopiile istorice şi de imaginarul escatologic, de viziunile asupralumii ori de raporturile mitului cu istoria, de geografia imaginară şi de arhetipuri (lista poate continua), toate apariţiile ultimilor ani - subscrise de autori iluştri - evocă un inepuizabil dinamism şi un interes constant faţă de acest gen de probleme, greu de egalat şi, probabil, şi mai greu de depăşit. Explicaţia rezidă, neîndoielnic, în spiritul acestui sfârşit de veac şi de mileniu, dispusa-i recunoaşte imaginarului un rol istoric activ şi o legitimitate intelectuală, mult timp refuzată.
Din punct de vedere semantic, imaginarul se cuvine deosebit de fantastic sau de fabulos (precum şi de imaginaţie), chiar dacă sensul său este, întrucâtva, apropiat de al acestora. Dacă ultimii doi termeni - sinonimi, oarecum, cu invenţia - presupun un exerciţiu liber al fanteziei, în carerealul este doar un simplu pretext, imaginarul înseamnă, mai curând, o „fantezie strunită", structurată de un ansamblu de reprezentări referitoare la o realitate despre care oamenii ştiu că există, dar pe care nu au văzut-o sau nu o pot vedea. Definirea acestei istorii nu este câtuşi de puţin uşoară, în condiţiile extinderii deosebite la care a ajuns astăzi domeniul şi a concurenţei pe care şi-o facaici diverse discipline, fiecare cu un mod propriu de a-l interpreta. Specializarea însăşi a studiilor istorice îngreunează, de asemenea, definiţia, făcând din ce în ce mai problematică aflarea unor criterii descriptive comune, în măsură să-i mulţumească deopotrivă pe cei ce studiază Antichitatea, Evul Mediu sau epoca modernă. Astfel se explică, de altfel, şi caracterul contradictoriu al...