Limba romana fonetica

LIMBA ROMÂNĂ. SEM I. FONETICĂ. FONOLOGIE. ORTOGRAFIE Limba română, prin caracteristicile sale legate de origine, structură, sistem, variante func ionale, raporturi cu alte limbi etc. (manifestate sincronic şi diacronic) apar ine, ca studiu, unei ştiin e complexe prin obiective şi metode de cercetare, lingvistica. Varietatea unor astfel de obiective se recunoaşte şi în disciplinele lingvisticecuprinse în studiul universitar cu profil filologic (limba română contemporană, istoria limbii române, limba română literară, dialectologia, stilistica func ională ş.a.). În virtutea unei logici ştiin ifico-didactice, primele cunoştin e privitoare la limba română contemporană se leagă de o descriere sincronică a sistemului fonetico-fonologic specific acestei faze din istoria limbii române, dar înelegerea şi, implicit, însuşirea unor astfel de cunoştin e, precum şi a tuturor celorlalte din aria lingvisticii, presupun existen a unei baze alcătuite din no iuni generale, în care, alături de cele proprii lingvisticii generale, se recunosc concepte eterogene, apar inând unor ştiin e tangente (semiotică, logică, psihologie, sociologie, istorie, pragmatică, filozofie, fiziologie umană ş.a.).Însuşirea cunoştin elor despre sistemul fonetico-fonologic şi cel lexical constituie o condi ie sine qua non pentru în elegerea şi interpretarea din perspectivă func ională, a oricăror fapte de limbă prin care se reprezintă limba română contemporană. Pentru realizarea acestui deziderat se impune şi o corelare logică a no iunilor, cum ar fi cele privitoare la: limbaj, act de comunicare; conceptul de limbăromână contemporană, de fonetică, fonologie, lexicologie; caracteristici acustico-fiziologice ale sunetelor articulate specifice limbii române (şi semnele diacritice folosite în transcrierea fonetică); sistemul fonematic al limbii române contemporane; unită i suprasegmentale (intensive şi extensive); modificări fonetice condi ionate; raportul dintre sunet – fonem – literă; principii ale ortografieiactuale; structura cuvântului; vocabularul ca ansamblu; rela ii lexico-semantice (sinonimia, antonimia, omonimia etc.); familia lexicală; structura etimologică a vocabularului românesc contemporan; mijloace de îmbogă ire a vocabularului; lexicografia românească contemporană; caracteristici şi tipuri de lucrări. II. Limbă, limbaj; act de comunicare. Conceptul de limbă română

contemporanăLimba, ca mijloc de comunicare, nu poate fi studiată şi interpretată real şi obiectiv (ca entitate func ională) numai în sens strict lingvistic (ceea ce presupune o restrângere a domeniului la unită ile ei de referin ă). Lingvistica ca ştiin ă a limbii se raportează, prin complexitatea obiectivelor cercetate, la o diversitate de ştiin e (fapt ce explică de ce înainte de a se constitui ca ştiin ăindependentă, în secolul al XIX-lea, cercetările vizând limbile erau legate de filozofie, logică sau psihologie).
1

Astăzi, alături de studiul în sine al faptelor de limbă (absolut necesar pentru cunoaşterea lor detaliată), se acordă importan a cuvenită abordării unită ilor lingvistice din perspectiva actului de comunicare prin care îşi justifică de fapt func ionalitatea, act, care în complexitateamanifestării, lui presupune o diversitate de factori şi componente (constituind, la rândul lor, obiectul unor ştiin e sau discipline distincte). Actul de comunicare (numit şi act de limbaj, act lingvistic sau act de vorbire), în situa ia limbilor naturale, presupune o situa ie de comunicare definită prin loc, timp, condi ii, tip de comunicare (legat de con inut, persoanele cărora se adreseazăetc.). Pe de altă parte, actul de vorbire, după J.L. Austin, include în unitatea lui: actul locu ionar, actul ilocu ionar şi actul perlocu ionar, fiecare dintre aceste componente marcând o anume etapă corelată practic cu toate celelalte. Se recunosc în acestea: emi ătorul, receptorul, emiterea mesajului, combina ia de semne lingvistice, inten ia de comunicare şi, implicit, realizarea unui anumit...