Recenzie

Dilema veche, 2-8 iulie 2004

Amazoana şi îngerul căzut
* Adriana Babeţi, Dandysmul. O istorie, Editura Polirom, 2004.
Ce te poate uimi atunci cînd deschizi ultima carte a Adrianei Babeţi - dincolo de farmecul învăluitor şi ironic al tonului, de uimitoarea acribie desfăşurată cu o simplitate rară sau de raportarea extrem de actuală la un subiect care a făcut gloria altor vremuri - estenumărul impresionant de femei care au scris despre mitul dandy-ului. Marylène Delbourg-Delphis, Henriette Levillain (nu "La Villaine"!), Sydney Owenson (Lady Morgan), Hanriette Wilson, Catherine Gore, Marie-Christine Natta, Michelle Perrot, Dolores Toma, la noi, şi, desigur, Adriana Babeţi, în Arahne şi pînza, unde convulsiva istorie a dandysmului e deja schiţată - iată o succesiune acronologică deamazoane literare fascinate de casta "frumoşilor". Din etimologiile contradictorii pe care tot Adriana Babeţi le aminteşte undeva, conturînd subiectul unei cărţi despre amazoane, cel mai bine li se potrivesc amazoanelor literare de mai sus definiţia dată de Platon în Cratylos (aratos - inflexibil) sau de Lydus, după care războinicelor le-ar veni numele de la verbul aregein ("a veni în ajutor înlupte"): ele sînt inflexibilele unor lupte străine, în care îşi păstrează luciditatea şi graţia.
Vocea Adrianei Babeţi din cărţi - de la Femeia în roşu la Bătăliile pierdute şi la Arahne şi pînza - dar şi din intervenţiile sale cumpănite şi afectuos-ironice este unică. Printre solemnităţi şi lucruri definitive, Adriana Babeţi bemolizează interogativ; printre patetisme şi coterii, ea caută termenul terţ;printre istorii prăfuite şi teorii aride, caută povestea vie, iar cînd povestea nu se lasă spusă pînă la capăt, apelează (ca Irina Nicolau) la farmecul indicibil al listei. O adevărată amazoană a literelor româneşti, care îşi are la Timişoara adevărata armie... mixtă.
Cum poate fi, aşadar, istoria acestei "instituţii vagi, la fel de ciudată ca duelul", scrisă de Adriana Babeţi? Înainte de toateextrem de personală, apoi ardelenesc-temeinică şi (nu) în cele din urmă plină de un umor melancolic, de sfîrşit de veac şi de imperiu. Cu o floretă extrem de fină şi de ascuţită, scriitoarea zigzaghează suprafaţa (cuvînt-cheie pentru eroul ce "trăieşte şi moare în faţa unei oglinzi", cum spune Baudelaire) unei istorii fragile, la limita fiziologicului, dar care lasă să se întrevadă, specular,zorii modernităţii. Căci, pare să spună autoarea, dandysmul - vocaţie, blestem, fenomen istoric/mit, decadentism - este cea de-a şasea faţă a modernităţii, alături de cele cinci teoretizate de Matei Călinescu, şi totodată "hîrtia de turnesol a unui proces cultural nebănuit de amplu şi de complex, depăşind cu mult limitele unor simple crize (individuale) de masculinitate". Ce se conturează dintăieturile exacte (temeiul didactic!) şi simetrice? Un portret multifaţetic, cameleonic şi surprinzător al unui tip vital, artistic şi cultural, locuitor în "Dandyland", care a marcat istoria, cea mică şi cea mare. Dacă primul dandy e considerat frumosul Alcibiade, "cel mai neînfrînat şi mai arogant" discipol al lui Socrate, de la el şi pînă la delirantul Brummell lucrurile trenează, deşi Baudelaire şiBarbey d'Aurevilly îi menţionează - în eforturile lor sistematizator-muşamalizante - şi pe Cezar, Catilina, Petroniu, Lauzun şi Pascal.
O istorie a dandysmului înseamnă, de fapt, o poveste decameronică, în care fiecare dintre cei îndreptăţiţi să stea la masă îşi spune povestea. Dar poveştile sînt contrafăcute de ei înşişi, apoi de biografii fascinaţi şi de nenumăraţii detractori, reprezentanţi aimainstream -ului burghez... Ce e de căutat, atunci, în Dandyland?
O extremă artificialitate, o lume pe dos (ca arta însăşi), în fine, o subtilă sublimare frenetică a trăirii? Adriana Babeţi conturează în scurta istorie a dandysmului fără frontiere (în care Anglia Macaronilor, a Muscadinilor şi a Frumoşilor, dar mai ales Anglia lui Brummell şi a Leilor e precursoarea, iar Franţa, cu ai săi...