Dragoste In Timp De Holera

Nici nu se putea altfel: mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite. Doctorul Juvenal Urbino l a simţit de cum a păşit în casa cufundată în penumbră, unde fusese chemat de urgenţă, să se ocupe de un caz care pentru el încetase de mulţi ani să mai fie urgent. Jeremiah de Saint A¬mour, refugiat din Antile, invalid de război, fotograf de copii şi cel maimărini¬mos adversar al său la şah, reuşise să se descătuşeze de chinurile amintirilor învăluit în fumul aromitor al cianurii de aur.
A găsit cadavrul, acoperit cu o pătură, în patul de campanie unde dormise totdeauna, iar alături, pe un taburet, se afla tăviţa în care fusese pregătită otrava. Pe podea, legat de piciorul patului, zăcea leşul unui dog danez, mare, negru, cu pieptul alb ca neaua, lângăcare erau arun¬cate cârjele. În odaia înăbuşitoare şi pestriţă, care servea deopotrivă drept dormitor şi laborator, răzbăteau printr o fereastră deschisă cele dintâi licăriri ale zorilor, dar era destulă lumină pentru a putea recunoaşte autoritatea morţii. Celelalte ferestre, precum şi cele mai mici crăpături erau fie acoperite cu cartoane negre, fie înde¬sate cu cârpe, sporind astfel densitateaopresivă a încăpe¬rii. Pe o masă mare, sub un bec obişnuit, aco¬perit cu hârtie roşie, se îngrămădeau de a valma flacoane, sticluţe fără etichetă şi două tăviţe din cositor ciobit. Cea de a treia, folosită de obicei pentru fixator, se afla lângă cadavru. Peste tot zăceau aruncate la întâmplare reviste şi ziare vechi, vrafuri de negative pe plăci de sticlă, mobile rupte, dar toate erau şterse de prafde o mână grijulie. În ciuda aerului proaspăt ce năvălise prin fereastră, în odaie mai stăruia încă, pentru cei obişnuiţi să l recunoască, izul călduţ, ca de migdale amare, al iubirilor fără de noroc. Doctorul Ju¬venal Urbino se gândise nu o dată, fără nici o intenţie pre¬monitorie, că locul acela nu era cel mai potrivit pentru a muri cu sufletul împăcat. Cu timpul însă, a ajuns să şi spună cătoată neorân¬duiala aceea ţinea, poate, de o vrere tainică a Proniei Cereşti.
Sosiţi mai devreme, un comisar de poliţie şi un tânăr student care şi făcea practica de medicină legală la poli¬clinica municipală aerisiseră camera şi acoperi¬seră cada¬vrul până la venirea doctorului Urbino. Amândoi l au salutat cu o gravi¬tate care, de data aceasta, trăda mai de¬grabă compasiune decât veneraţie, fiindprea bine cunos¬cută în oraş strânsa prietenie care l lega de Jeremiah de Saint Amour. Eminentul magistru le a strâns mâna pe rând, aşa cum făcea dintotdea¬una cu studenţii lui înainte de a şi începe cursul zilnic de medicină generală, a¬poi, apucând marginea pledului între degetul arătător şi cel mare, ca pe o floare, a dezvelit palmă cu palmă, cu solemnitatea unui gest ritualic, cadavrul. Aşacum era, dezbrăcat, ţeapăn şi chircit, cu ochii deschişi şi pielea albăstruie, arăta cu aproape cincizeci de ani mai bătrân decât în ajun. Avea pu¬pilele limpezi, barba şi părul gălbui, iar pântecele îi era brăzdat de cicatricea unei răni vechi, cusută cândva cu sfoară de împachetat. Era lat în umeri, cu braţe lungi şi vânjoase, ca de condamnat la galere, din pricina cârjelor, dar picioarele luifără vlagă arătau ca ale unui copil de pripas. Doctorul Juvenal Urbino îl privi o clipă cu inima strânsă de durere, aşa cum rareori i se întâmplase în anii fără număr de când ducea o bătălie zadarnică împotriva morţii.
— Nătărăule, îi spuse. Ce a fost mai rău a trecut de mult.
Îl acoperi din nou cu pătura şi şi redobândi prestanţa academică. Cu un an în urmă, când împlinise optzeci de ani, fusesesărbătorit timp de trei zile în ca¬drul unor festivităţi omagiale, iar în discursul de mulţumire, împo¬trivindu se încă o dată tentaţiei de a se retrage, ţinuse să adauge: „O să mă odihnesc destul când o să mor, atâta doar că atare eventualitate nu intră deocamdată în vede¬rile mele." Deşi auzea din ce în ce mai greu cu urechea dreaptă şi se sprijinea într un bas¬ton cu măciulie de argint pentru...