Livia

CEL MAI IUBIT DINTRE PAMÎNTENI
Marin Preda


vol. 1

PARTEA ÎNTÎIA


I

Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oa-menii îl fac înspăimîntător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită. Înainte de a fi depus aici în această celulă, din care nu voi mai ieşi decît pentru a intra într-o captivitate perpetuă, în plimbările mele soli-tare pe la marginea oraşului, pepoteci, uitîndu-mă în jos şi privind pămîntul, un sentiment senin se insinua în su-fletul meu, la început de dragoste pentru el, pămîntul negru, tăcut, liniştit, apoi de atracţie, de dorinţă, un fel de melancolie, de nostalgie blîndă, de a mă culca pe el şi a rămîne acolo întins pentru totdeauna. Ceea ce şi făceam, stînd cu ochii spre cer, pînă ce adormeam. Mă trezeam copleşit de un adînc sentimentde regret: de ce m-am mai trezit?
Dar moartea violentă, sinuciderea, la care eşti împins de către oameni? Tandra nepăsare faţă de lume te poate stăpîni într-adevăr numai cînd te simţi străin de pro-pria-ţi fiinţă, dar cînd, dimpotrivă, ai conştiinţa că ea este totul? Şi ştii cu certitudine că acest totul nu va mai fi liber niciodată? Închisoarea pe viaţă! Oricît m-aşi stră-dui, mi-este cuneputinţă să-mi imaginez că, odată verdictul pronunţat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător.
Am mai avut de a face cu anchetele şi justiţia şi am mai fost condamnat, dar nu pe viaţă şi nu fără speranţa de a ieşi curînd. Nu fusese chiar curînd, dar nici prea tîrziu ca să nu pot uita. Acum însă descopăr cu groază că ei, cei care mă interogau, erau liberi (şi asta se vedea din pofta cu care îmiconsemnau depoziţia, acele infame ges-turi ale fiinţei animalice care se simte trăind fără opre-lişti, gestul cu care aplicau o ştampilă, răsfoitul hîrtiilor, mîncatul unui sendvici, înghiorţăitul unui pahar cu apă, scîrţîitul scaunului sub trupul voinic, ancorat bine în rea-litate, uitatul pe fereastră, căscatul, rîgîitul, gîndul la mu-ierea tînără pe care o vor strînge în braţe la noapte), iareu nu voi mai fi niciodată ca ei, toate gesturile mele vor fi sau îmi vor reaminti că sînt condamnat să nu mai fiu liber pînă la moarte...
Ştiu însă că există pentru mine o scăpare: să fac să retrăiască în sufletul meu dulcea dorinţă de a intra în pămînt, să retrăiască apoi marea mea dragoste pentru ea, suferinţele îndurate şi apoi puterea exaltării de a muri. Prietenul meu, fostul judecător, m-asfătuit să scriu pe larg cum s-au petrecut lucrurile, şi să-i dau lui, care mi-e avocat, mărturisirea, s-o aibă pentru ultima înfăţişare la proces. Nu ştiu la ce-i mai poate folosi avocatului, dar îmi face bine mie. Scriind, simt că trăiesc şi într-adevăr gîndul morţii inevitabile îşi diminuează puterea de a-mi îngrozi conştiinţa, care îmi şopteşte: mii de oameni mor pe pămînt chiar în acesteclipe, oameni umili, dar şi oa-meni mari; nu se poate spune că n-ai trăit din plin trei-zeci şi cinci de ani, alţii au murit mult mai tineri, nu trebuie să accepţi să trăieşti oricum...
Poate că mărturia aceasta va apărea odată, împreună cu eseul meu Era ticăloşilor şi voi trăi astfel şi prin cei care mă vor citi, nu numai, asemeni tuturor, prin fetiţa mea, deci mai mult, fiindcă familiile se stingşi ele, une-ori atît de repede încît se justifică pe deplin existenţa acelor artişti care se lasă devoraţi de demonul creaţiei şi nu mai au timp, sau nu-i mai interesează să se lase ispi-tiţi de perpetuarea fiinţei lor efemere, posedaţi de ideea durabilităţii ei în spirit. Căci cultura e o formă de viaţă, prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa crea-toare. Tatăl meu, fost monteur deavioane, avea, în mod straniu, o aversiune faţă de cultură şi mai ales faţă da scriitori, al căror statut social actual îl scotea din sărite. "Ce rost au ăştia?", zicea. Adică ce rost are să acorzi un statut social unor inşi a căror activitate nu e strict nece-sară? Nu citea nimic, în afară de studii tehnice despre avioane, meseria lui, care de altfel îl pasiona. I-am vorbit într-o zi despre...