Bioetica y literatura

Arhetipologia ca metodă comparatistă

Schiţată ca disciplină în căutările lui Goethe asupra “fenomenelor originare” ale unei Weltliteratur, literatura comparată a fost modelată ca ştiinţă de către pozitivismul veacului al XIX-lea. Marii ei teoreticieni, de la Joseph Texte la Paul Van Tieghem şi Fernand Baldensperger, erau interesaţi de studiul sistematic al influenţelor şi relaţiilor, alcăilor şi canalelor de comunicare între scriitori, mişcări şi curente. Scopul lor era de a strânge toate informaţiile necesare pentru a ridica harta istorică şi geografică a migraţiilor temelor şi formelor literare. Or, declinul mentalităţii pozitive a lăsat literatura comparată într-o profundă criză hermeneutică şi identitară, enunţată de René Wellek în anii ’50. Procedura “ştiinţifică” esteresimţită tot mai acut ca vetustă, obiectivul empiric-informaţional a devenit tot mai nesatisfăcător. În aceste condiţii, este nevoie de o nouă metodă care să ofere demersului comparatist o raţiune suficientă şi un instrument eficient. Una din alternativele cele mai bogate în posibilităţi este ceea ce am putea numi pe scurt “arhetipologia”.
Etimologic, termenul “arhetip” se compune din ”arc#h”(început, punct de plecare, principiu, substanţă primă) şi din ”t#upoV” (formă, figură, tip, model). Arhetipul desemnează aşadar tiparele (atât în ordine cronologică, cât şi logică) unor serii de fenomene. El vine să răspundă unei întrebări de ordin cognitiv, ce se regăseşte şi în demersul comparatist: ce sunt şi cum funcţionează elementele invariante ce apar în viziunea noastră despre lume? Conceptulîncapsulează trei răspunsuri diferite la această întrebare, stratificate de-a lungul unei istorii ce se întinde pe mai mult de două milenii. Pentru a-i conferi conceptului aplicabilitate hermeneutică, trebuie delimitate aceste accepţii divergente, fiindcă, altfel, prin suprapunere, ele produc o inflaţie de sens.
Astfel, de-a lungul timpului, invarianţii arhetipali ce structurează reprezentărilenoastre asupra realităţii au primit trei tipuri de explicaţii, după natura lor: metafizică (ontologică), psihologică (antropologică) şi culturală. Fiecare din aceste accepţiuni au fost folosite, în epoci şi în contexte culturale diferite, drept instrumente în analiza textelor religioase, filosofice sau literare.

1. Arhetipul metafizic

În accepţia metafizică, arhetipul este o esenţă(o@us3ia) ontologică. Deşi intră în relaţie cu categoriile raţiunii (”noht$a”), arhetipul nu poate fi redus la o existenţă subiectivă, el este funciar o prezenţă obiectivă, de dincolo de fiinţa umană. După locul (”t3opoV”) subzistenţei lor, arhetipurile ontologice au fost concepute în două moduri: 1.1. ca esenţe transcendente; 1.2. ca esenţe imanente lumii.
1.1. Ideea transcendenţeiarhetipurilor, plasate într-un ”1uperour#anioV t3opoV”, este specifică tradiţiei platoniciene. În Timaios, Platon vorbeşte de ”e8idh”, esenţe eterne şi indivizibile, care au o natură inteligibilă şi imaterială şi subzistă în afara lumii fenomenale. Toate lucrurile sensibile (”a2isq#hta”), supuse timpului şi distrugerii, sunt fabricate de către Demiurg (”dhmiourg3os”) din materia amorfă după modelul acestor”e8idh”. Lumea terestră este o imagine (”e8idwlon”), o copie (”e2ik#wn”) a lumii esenţelor. Fiecare clasă de creaturi, naturale sau artificiale, are o paradigmă, un ”e8idoV”, ce garantează unitatea în sânul multiplicităţii.
Tradiţia iudeo-creştină a preluat ideea transcendenţei arhetipurilor. În De opificio mundi, Filon din Alexandria reuneşte în noţiunea de ”@arc3etupon” concepteleplatoniciene de ”e8idoV” (esenţă transcendentă) şi ” paradigmă, iuni eiein Science and Religion2id3ea” (esenţă inteligibilă): arhetipurile sunt ideile lui Dumnezeu (”no#hseiV qeo5u”). Cum gândirea divină este identică Logosului creator, ideile lui Dumnezeu nu sunt altceva decât prototipurile tuturor speciilor create în cursul Facerii. Adam şi Eva sunt arhetipurile rasei umane, plăsmuite ca făpturi...